Nikula contra Finlandei
Citare: Hotararea din 21 martie 2002, cererea nr. 31611/96 (Curtea Europeana a Drepturilor Omului)
Rezumat: Reclamanta, in calitate de avocat al apararii, a fost condamnata pentru defaimare pentru ca a criticat dur decizia unui procuror de a nu trimite in judecata un potential inculpat, care a fost astfel capabil sa depuna marturie impotriva clientului sau.
Jurisdictie: Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Finlanda, Europa
Situatie de fapt: In februarie 1993, clientul reclamantei a fost trimis in judecata pentru complicitate si instigare la frauda si abuz de incredere, in legatura cu afacerile sale. Un alt suspect nu a fost trimis in judecata, dar a fost chemat de catre procuror ca martor impotriva clientului reclamantei. Reclamanta a obiectat impotriva acestei marturii si, intr-un memoriu adresat instantelor interne, a afirmat ca decizia procurorului de a nu il trimite in judecata pe martor a fost "un abuz strigator la adresa administrarii de probe" si un "abuz de putere deliberat din partea unei autoritati publice".
Procurorul a formulat o actiune penala impotriva reclamantei, plangandu-se de defaimare. Procurorul a argumentat ca afirmatiile continute de memoriu adresat de reclamanta instantelor interne "erau apte sa il supuna dispretului si sa ii afecteze performantele profesionale si cariera". In august 1994, reclamanta a fost condamnata pentru defaimare si a fost obligata la plata unei amenzi. Ambele parti au atacat decizia, iar in apel condamnarea a fost mentinuta, dar executarea pedepsei a fost suspendata.
DECIZIE
Condamnarea pentru defaimare a constituit o interferenta cu dreptul reclamantei la libertatea de exprimare prevazut de articolul 10. Condamnarea a fost „prevazuta de lege” si a urmarit scopul legitim de a proteja reputatia si drepturile procurorului, precum si mentinerea autoritatii sistemului judecatoresc. Ramane de stabilit daca interferenta a fost sau nu „necesara intr-o societate democratica”.
Necesitate
Curtea Europeana a reiterat ca cerinta „necesitatii” impune ca:
Necesitate
Curtea Europeana a reiterat ca cerinta „necesitatii” impune ca:
- (...) restrictia asupra dreptului [reclamantului] la libertatea de exprimare sa fi raspuns unei „nevoi sociale imperioase”, sa fi fost „proportionala cu scopul legitim urmarit”, iar motivele invocate de instantele nationale in justificare sa fi fost „relevante si suficiente”.
Curtea a aratat ca dreptul reclamantei la libertatea de exprimare nu este nelimitat, chiar si in calitatea sa de avocat al apararii. In acelasi timp, functionarii, precum procurorul, sunt supusi unei critici mai largi decat persoanele private, mai ales in exercitarea unei functii publice. In cazul de fata, Curtea a constatat ca reclamanta si-a concentrat critica asupra performantei procurorului intr-un proces penal. Astfel, critica a privit exercitiul unei functii publice, iar procurorul trebuie sa arate mai multa toleranta fata de acesta. Curtea a subliniat ca critica reclamantei nu a privit calitatea profesionala a procurorului in general sau alte calitati.
Avand in vedere importanta unui schimb liber si chiar dur de argumente intre parti in cursul unui proces penal, Curtea si-a exprimat temerea fata de efectele pe care o decizie interna ca cea din cauza le-ar avea:
- Amenintarea unei analize ex post facto a criticilor unui aparator fata de partea adversa in procesul penal – ceea ce fara indoiala procurorul trebuie considerat – este greu de reconciliat cu obligatia avocatului de a apara „cu ravna” interesele clientilor sai. Prin urmare ar trebui sa fie sarcina avocatului, sub supervizarea baroului, de a aprecia relevanta si utilitatea unui argument in apararea clientului, fara a fi influentat de potentialul „efect descurajant” pe care l-ar avea chiar si o relativ minora sactiune penala sau o obligatie de a plati compensatii pentru daunele suferite si pentru cheltuieli de judecata.
Prin urmare, orice interferenta cu libertatea de exprimare a unui avocat al apararii trebuie sa fie extrem de limitata. In cazul de fata, Curtea a decis ca nu au existat „motive suficiente” pentru condamnarea pentru defaimare, iar interferenta nu a raspuns unei „nevoi sociale imperioase”. Astfel, sanctiunile penale aplicate reclamantei nu au fost „proportionale cu scopul legitim urmarit” iar condamnarea a reprezentat o incalcare a dreptului la libertatea de exprimare.
Copyright ActiveWatch 2006-2012. Toate drepturile rezervate