New York Times Co. contra Sullivan
Citare: Hotararea 376 US 254 (1964) (Curtea Suprema a Statelor Unite ale Americii)
Rezumat: Petentul a fost dat in judecata pentru defaimare datorita unui anunt critic la adresa politiei, al carei supervizor era intimatul, avand ca obiect modul in a reactionat fata de demonstratiile studentilor pentru drepturi egale ale negrilor, in Alabama.
Jurisdictie: Curtea Suprema a Statelor Unite ale Americii, Statele Unite ale Americii, Americi
Situatie de fapt: Cazul a avut loc in contextul actiunilor civile, in curs, pentru a obtine drepturi egale pentru negrii in sudul Statelor Unite. Dupa un incident, un grup de persoane cunoscute au publicat un anunt in New York Times, in care criticau replica dura a autoritatilor, in special a politiei, fata de incidentul respectiv, sustinand ca demonstrantii au fost intampinati de un "val de teroare fara precedent". Anuntul continea un numar de erori de fapt, asa cum o demonstrau articolele deja publicate de ziar. Sullivan, desi nu era nominalizat de anunt, era comisarul local raspunzator pentru politie. El a primit daune in valoare de 500.000 de dolari, care au fost mentinute in apel, ceea ce a dus la recursul in fata Curtii Supreme.
DECIZIE
Curtea a stabilit ca afirmatiile defaimatoare nu sunt automat protejate de dreptul la libertatea de exprimare. Totusi, caracterul eronat al afirmatiilor nu le exclude de la protectie:
- In mod constant, jurisprudenta [dreptului la libertatea de exprimare] nu a recunoscut exceptia oricarei probe a veritatii – fie administrata de judecatori, juriu sau autoritati administrative – si in special a uneia care pune sarcina dovedirii adevarului pe vorbitor (...) Protectia constitutionala nu se refera la „adevarul, popularitatea sau utilitatea sociala a ideilor si credintelor care sunt exprimate”(...) Afirmatiile eronate sunt inevitabile intr-o dezbatere libera si trebuie protejate daca libertatea de exprimare are „spatiul de respiro” care „ii trebuie (...) pentru a suprevietui”.
Similar, legea nu e „salvata” de faptul ca permite paratului sa dovedeasca adevarul afirmatiilor sale:
- O regula care obliga o persoana critica la adresa comportamentului oficial sa garanteze adevarul tuturor asertiunilor sale factuale – si aceasta sub presiunea unor condamnari pentru defaimare fara limitari in privinta cuantumului daunelor – duce la „auto-cenzura”. Ingaduirea probei veritatii, cu sarcina dovedirii cazand asupra paratului, nu inseamna ca numai afirmatiile eronate vor fi impiedicate.
Printre altele, administrarea de probe admisibile pentru demonstrarea adevarului este dificila si costisitoare. Drept urmare, in cazurile care implica oficialitati, reclamantul trebuie sa dovedeasca ca afirmatiile sunt false.
Curtea a subliniat nevoia de a permite critica oficialitatilor:
- Cazurile care impun raspunderea pentru afirmatii gresite despre comportamentul politic al oficialitatilor reflecta doctrina depasita ca cei guvernati nu trebuie sa critice guvernantii (...) Interesul public in acest caz depaseste interesul apelantului sau al oricarui alt individ.
Drept rezultat, afirmatiile privind oficialitatile nu sunt defaimatoare decat daca oficialul a dovedit ca sunt nu numai eronate, dar si facute cu rea intentie:
- Garantia constitutionala cere, credem, o reglementare federala care sa interzica unei oficialitati sa obtina compensatii pentru afirmatii defaimatoare eronate legate de comportamentul sau oficial, mai putin in situatia in care dovedeste ca afirmatia a fost facuta cu „rea-credinta” – adica cu stiinta ca era eronata sau cu ignorarea culpabila a valorii sale de adevar.
Cu toate ca publicul ar fi putut cunoaste pozitia intimatului in cadrul politiei, intimatul nu a fost subiectul direct al criticii. A permite compensarea daunelor in asemenea situatii ar echivala cu raspunderea pentru defaimare pentru criticarea guvernului, ceea ce nu este acceptabil ca restrictie a libertatii de exprimare:
- Pentru motive intemeiate, nicio curte de ultima instanta din tara nu a decis sau macar sugerat vreodata ca tragerea la raspundere pentru defaimarea guvernului are vreun loc in jurisprudenta americana.
In continuare, Curtea nu a avut nicio dificultate in a decide ca dreptul la libertatea de exprimare este aplicabil in acest caz, cu toate ca era vorba de o chestiune privata intre doua persoane, o asa zisa aplicare „orizontala” a drepturilor care este bazata pe jurisprudenta („common law”):
- Desi este un proces civil intre doua persoane private, instantele din Alabama au aplicat o prevedere legala a statului, pe care petitionarii o considera ca impunand restrictii inacceptabile asupra libertatilor constitutionale ale exprimarii si presei. Nu conteaza ca aceasta prevedere a fost aplicata intr-un proces civil si ca se bazeaza numai pe jurisprudenta, chiar daca completata de o lege scrisa.
Curtea a mai notat ca interzicerea criticarii guvernului ca restrictie a libertatii de exprimare este ilegitima, afirmand:
- Cu toate ca „Sedition Act”1 nu a fost niciodata analizat de aceasta instanta, atacarea validitatii sale a fost deja judecata de instanta istoriei. Amenzile acordate pe baza acestei legi au fost compensate printr-o dispozitie a Congresului, pe motiv ca erau neconstitutionale.
Instanta a mai decis ca, pentru a li se da castig de cauza intr-o cerere de daune pentru defaimarea rezultata din afirmatii factuale eronate, oficialitatile care initiaza actiunea au sarcina de a proba ca afirmatia incriminata a fost facuta cu rea-credinta, adica cu stiinta ca era falsa sau cu ignorarea culpabila a valorii sale de adevar.
1 Lege adoptata de Congresul Statelor Unite in 1918 si abrogata in 1921, care interzicea „discursul neloial, profan, abuziv sau trivial” la adresa guvernului, steagului sau fortelor armate ale Statelor Unite, in timpul razboiului.
Copyright ActiveWatch 2006-2012. Toate drepturile rezervate