Asociatia Ekin contra Franta

Citare: Hotararea din 17 iulie 2001, cererea nr. 39288/98 (Curtea Europeana a Drepturilor Omului)

Rezumat: Reclamantii au publicat o carte ce a fost interzisa in baza faptului ca promova separatismul. Acestia au pus in discutie compatibilitatea dispozitiei legale ce autoriza interdictia cu dreptul la libertatea de exprimare.

Jurisdictie: Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Franta, Europa

Situatie de fapt: Reclamantii, o asociatie creata pentru a apara cultura basca, au publicat o carte descriind aspecte istorice, culturale, lingvistice si socio-politice ale conflictului basc. Ulterior a fost dat un ordin ministerial ce interzicea circulatia, distributia si vanzarea cartii in Franta, in baza faptului ca aceasta promova separatismul, justifica recurgerea la violenta si, prin urmare, reprezenta un pericol potential pentru ordinea publica. Reclamantul a facut apel impotriva ordinului si a avut, in final, castig de cauza la Curtea Suprema ce a casat hotararile instantelor inferioare precum si ordinul ministerial. Cu toate acestea, Curtea Suprema a decis ca dispozitia legala in virtutea careia a fost dat ordinul nu reprezenta o incalcare a dreptului la libertatea de exprimare.

DECIZIE

Dispozitia contestata urmarea scopul legitim de a apara ordinea publica si de a preintampina delictele. Problema era sa se stabileasca daca aceasta era „necesara intr-o societate democratica”. Curtea nu a considerat in mod concludent daca dispozitia era suficient de clara si daca efectele ei erau suficient de previzibile pentru a intruni cerinta de a fi „prevazute de lege”.

Curtea a reiterat mai intai principiile sale generale:

Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele unei societati democratice, precum si una dintre conditiile de baza al progresului sau si al dezvoltarii fiecarui individ. Sub rezerva restrictiilor legitime, ea acopera nu numai „informatiile” sau „ideile” care sunt primite favorabil sau cu indiferenta ori considerate inofensive, ci si pe acelea care ofenseaza, socheaza sau deranjeaza. Acestea sunt cerintele pluralismului, tolerantei si spiritului deschis fara de care nu exista „societate democratica”. Aceasta libertate este supusa unor exceptii care trebuie sa fie definite in mod strict, iar nevoia oricarei restrictii trebuie stabilita in mod convingator.

Adjectivul „necesar” (...) implica existenta unei „nevoi sociale presante”. Statele contractante se bucura de o anumita putere de apreciere in a estima daca o asemenea nevoie exista, insa aceasta putere de apreciere coexista cu un control european ce cuprinde atat legislatia cat si deciziile ce o aplica, chiar cele date de o instanta independenta. Curtea este asadar imputernicita la hotarirea finala cu privire la compatibilitatea intre o „restrictie” si libertatea de exprimare.

In exercitiul jurisdictiei sale de control, Curtea trebuie sa priveasca ingerinta in lumina intregii situatii de fapt din speta, inclusiv a continutului observatiilor facute impotriva reclamantului precum si a contextului in care acestea au fost facute. Mai precis, Curtea trebuie sa determine daca ingerinta in cauza era „proportionala cu scopul legitim urmarit” si daca motivele expuse de catre autoritati pentru a o justifica sunt „relevante si suficiente”.

Pericolele inerente unor restrictii anterioare [difuzarii informatiei] sunt de natura sa ceara examinarea cea mai atenta din partea Curtii. De aceasta este nevoie mai ales atunci cand este vorba de presa, avand in vedere ca informatiile sunt o materie prima perisabila, iar a intarzia publicarea lor, chiar si pentru o perioada scurta, s-ar putea sa le lipseasca de toata valoarea si caracterul lor interesant. Acest risc exista in aceeasi masura in ceea ce priveste acele publicatii, altele decat periodicele, ce trateaza subiecte de interes specific. (par. 56)

Curtea a considerat ca desi dispozitia contestata era formulata in termeni vagi si oferea autoritatilor puteri largi cu privire la decretarea interdictiilor administrative asupra difuzarii publicatiilor de origine straina sau scrise intr-o limba straina, aceasta nu era ea insasi incompatibla cu dreptul la libertatea de exprimare. Cu toate acestea, se cerea un cadru legal care sa asigure atat un control strict asupra intinderii interdictiilor cat si un control judecatoresc efectiv care sa preintampine orice abuz de putere. Cu privire la intinderea normelor aplicabile publicatiilor straine, Curtea a remarcat ca dispozitia contestata oferea autoritatilor o larga putere discretionara in a impune o interdictie generala si absoluta care sa acopere circulatia, distributia si vanzarea oricarui document considerat ca fiind de origine straina. Nu exista nicio definitie a conceptului de „origine straina” si nimic nu indica motivele in baza carora o publicatie considerata straina putea fi interzisa. Desi aceste lacune au fost in mod progresiv inlaturate de practica judiciara, in anumite cazuri aplicarea normelor a produs rezultate surprinzatoare si uneori chiar arbitrare.

Curtea a considerat ca controlul judecatoresc al interdictiei putea fi cerut, desi fusese ceruta numai verificarea caracterului fondat, pana la cazul reclamantului, care a trebuit sa astepte noua ani. Durata procedurii a subminat in mod substantial eficacitatea controlului judecatoresc care, prin urmare, a suferit de diverse alte neajunsuri: suspendarea executarii era hotarata doar in cazul in care partea reclamanta era in masura sa arate ca o interdictie ar fi cauzat o paguba dificil de reparat; iar in cazul in care autoritatile dadeau asigurari ca o interdictie se impunea urgent, editorul nu avea dreptul de a prezenta observatii scrise sau orale inainte ca ordinul ce prevedea interdictia sa fie adoptat, ceea ce s-a intamplat in prezenta speta supusa atentiei Curtii. Prin urmare, Curtea a decis ca procedurile de control judecatoresc ce au loc in cazuri cu privire la interdictii administrative ofereau garantii insuficiente impotriva abuzurilor.

Mai mult, Curtea a considerat ca legislatia ce statea la baza interdictiei aparea ca fiind in conflict direct cu formularea actuala a primului paragraf din articolul 10 al Conventiei, care statueaza ca drepturile recunoscute in acest articol sunt garantate „dincolo de frontiere”. In vreme ce statul parat a argumentat ca existenta unei legislatii specifice reglementand publicatiile de origine straina era justificata de faptul ca era imposibil sa se inceapa proceduri impotriva autorilor sau editorilor vinovati de vreo ilegalitate atat timp cat acestia sunt stabiliti in strainatate, Curtea nu a gasit aceasta explicatie convingatoare, considerand ca, desi circumstantele exceptionale din 1939, putin inaintea Celui de-al Doilea Razboi Mondial, ar putea justifica un asemenea control, un sistem ce discrimineaza publicatiile de acest tip nu ar mai trebui sa fie in vigoare.

In incheiere, Curtea nu a considerat ca continutul cartii justifica interdictia ce i-a fost impusa. Pentru toate aceste motive, Curtea a considerat ca ingerinta constituita de dispozitiile contestate nu putea fi privita ca „necesara intr-o societate democratica”. Articolul 10 a fost, asadar, incalcat.

/ FreeEx /

Asociatia Ekin contra Franta