Dammann contra Elvetia
Citare: Hotararea din 25 aprilie 2006, cererea nr. 77551/01 (Curtea Europeana a Drepturilor Omului)
Rezumat: Cazul priveste condamnarea penala a unui jurnalist de investigatii pentru obtinerea de informatii secrete cu privire la condamnarile anterioare ale unor persoane.
Jurisdictie: Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Elvetia, Europa
Situatie de fapt: Reclamantul era reporter de instanta pentru un cotidian. El a decis sa investigheze o talharie care a avut loc dupa spargerea unui oficiu postal din Zurich. In cursul investigatiei reclamantul a telefonat la centrala telefonica a Parchetului. Niciunul dintre procurori nu era disponibil astfel incat reclamantul a transmis unei secretare o lista cu numele persoanelor care au fost arestate in legatura cu talharia si a intrebat-o daca persoanele respective au mai fost condamnate anterior. Dupa consultarea bazei de date a parchetului, aceasta i-a trimis reclamantului informatiile solicitate prin fax. Reclamantul nu a publicat informatiile si nici nu le-a folosit intr-un alt scop. Totusi, se pare ca a aratat faxul unui politist care a raportat procurorilor incidentul.
Ca urmare, o ancheta a inceput impotriva reclamantului si a secretarei. Aceasta a fost condamnata pentru divulgare de secrete oficiale si a fost concediata. Reclamantul a fost trimis in judecata pentru incitare la infractiunea de divulgare de secrete oficiale. In prima instanta a fost achitat pentru ca in apel sa fie condamnat la o amenda penala de aproximativ 325 de euro. Curtea de Apel a considerat ca reclamantul, fiind un reporter de instanta experimentat, trebuia sa cunoasca faptul ca secretara avea obligatia pastrarii secretului profesional, ca informatiile privitoare la persoanele implicate in anchetele penale sunt confidentiale si ca niciun procuror nu ar fi aprobat cererea lui. Instanta a remarcat ca interesul pentru respectarea vietii private a persoanei prevaleaza interesului public, mai ales ca la acel moment era imposibil de stiut daca persoanele respective vor fi condamnate pentru infractiunile de care erau suspectate. Recursurile reclamantului au fost respinse de Curtea Suprema si de Curtea Federala.
DECIZIE
Ingerinta in acest caz era prevazuta de lege. Cat priveste previzibilitatea acesteia, Curtea a exprimat dubii, fara a ajunge insa la o concluzie. Ingerinta a urmarit un scop legitim, si anume prevenirea „dezvaluirii informatiilor primite in secret”. Cazul nu priveste impiedicarea publicarii ca atare sau o condamnare ca urmare a unei publicari, ci doar un pas pregatitor pentru publicare, mai precis cercetarea jurnalistica si activitatile de investigare. Pentru aceasta faza, care intra in analiza Curtii, se cere o verificare atenta datorita pericolului reprezentat de acest tip de restrangere a libertatii de exprimare. Nu exista niciun dubiu ca, in principiu, informatiile referitoare la cazierul unui suspect trebuie protejate.
Totusi, astfel cum a admis si Curtea Federala, informatiile puteau fi obtinute si prin alte mijloace, de exemplu prin consultarea rapoartelor de jurisprudenta sau a arhivelor de presa. In aceste circumstante, temeiurile pe care s-au bazat autoritatile elvetiene pentru a justifica amendarea reclamantului nu au aparut ca „pertinente si suficiente”, avand in vedere faptul ca nu a fost de fapt vorba despre informatii „primite in secret” in intelesul Conventiei, si, ca urmare, detaliile respective erau de domeniul public. Informatiile erau de natura sa ridice probleme de interes public deoarece priveau o spargere spectaculoasa care a fost tratata pe larg in media. Referitor la argumentul instantelor elvetiene in legatura cu faptul ca reclamantul trebuia sa stie ca informatiile cerute erau confidentiale, Curtea a considerat ca Guvernul elvetian trebuie sa poarte o mare parte din raspundere pentru indiscretia comisa de catre secretara procurorului, mai ales ca reclamantul nu a incercat sa o insele sau sa o ameninte pentru a-i oferi informatiile solicitate. In plus, niciun prejudiciu nu a fost adus drepturilor persoanelor vizate. La un anumit moment se poate spune ca a existat un risc ca reclamantul sa intre in conflict cu drepturile celorlalte persoane, dar acest risc a disparut odata ce reclamantul s-a decis sa nu publice informatiile cu pricina.
De asemenea, desi pedeapsa impusa reclamantului nu a fost prea severa, ceea ce a contat nu a fost faptul ca a fost condamnat la o pedeapsa minora, ci chiar faptul ca a fost condamnat. In timp ce pedeapsa nu l-a impiedicat pe reclamant sa se exprime, aceasta a constituit totusi o forma de cenzura care este posibil sa il fi descurajat in activitatea de cercetare inerenta meseriei in vederea pregatirii unui articol de presa informat asupra unui anumit subiect. Pedepsirea unui pas facut inainte de publicare ii poate impiedica pe jurnalisti sa contribuie la discutiile publice pe teme ce afecteaza viata comunitatii si poate astfel limita rolul presei de furnizor de informatii si caine de paza al societatii. Ca urmare, condamnarea reclamantului nu a fost rezonabil proportionala fata de scopul legitim urmarit in speta, avand in vedere interesul unei societati democratice in asigurarea si mentinerea libertatii presei.
Totusi, astfel cum a admis si Curtea Federala, informatiile puteau fi obtinute si prin alte mijloace, de exemplu prin consultarea rapoartelor de jurisprudenta sau a arhivelor de presa. In aceste circumstante, temeiurile pe care s-au bazat autoritatile elvetiene pentru a justifica amendarea reclamantului nu au aparut ca „pertinente si suficiente”, avand in vedere faptul ca nu a fost de fapt vorba despre informatii „primite in secret” in intelesul Conventiei, si, ca urmare, detaliile respective erau de domeniul public. Informatiile erau de natura sa ridice probleme de interes public deoarece priveau o spargere spectaculoasa care a fost tratata pe larg in media. Referitor la argumentul instantelor elvetiene in legatura cu faptul ca reclamantul trebuia sa stie ca informatiile cerute erau confidentiale, Curtea a considerat ca Guvernul elvetian trebuie sa poarte o mare parte din raspundere pentru indiscretia comisa de catre secretara procurorului, mai ales ca reclamantul nu a incercat sa o insele sau sa o ameninte pentru a-i oferi informatiile solicitate. In plus, niciun prejudiciu nu a fost adus drepturilor persoanelor vizate. La un anumit moment se poate spune ca a existat un risc ca reclamantul sa intre in conflict cu drepturile celorlalte persoane, dar acest risc a disparut odata ce reclamantul s-a decis sa nu publice informatiile cu pricina.
De asemenea, desi pedeapsa impusa reclamantului nu a fost prea severa, ceea ce a contat nu a fost faptul ca a fost condamnat la o pedeapsa minora, ci chiar faptul ca a fost condamnat. In timp ce pedeapsa nu l-a impiedicat pe reclamant sa se exprime, aceasta a constituit totusi o forma de cenzura care este posibil sa il fi descurajat in activitatea de cercetare inerenta meseriei in vederea pregatirii unui articol de presa informat asupra unui anumit subiect. Pedepsirea unui pas facut inainte de publicare ii poate impiedica pe jurnalisti sa contribuie la discutiile publice pe teme ce afecteaza viata comunitatii si poate astfel limita rolul presei de furnizor de informatii si caine de paza al societatii. Ca urmare, condamnarea reclamantului nu a fost rezonabil proportionala fata de scopul legitim urmarit in speta, avand in vedere interesul unei societati democratice in asigurarea si mentinerea libertatii presei.
Copyright ActiveWatch 2006-2012. Toate drepturile rezervate