Giniewski contra Franta
Citare: Hotararea din 31 ianuarie 2006, cererea nr. 64016/00 (Curtea Europeana a Drepturilor Omului)
Rezumat: Condamnare pentru defaimarea comunitatii crestine.
Jurisdictie: Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Franta, Europa
Situatie de fapt: Reclamantul, care era jurnalist, sociolog si istoric, a scris un articol intr-un cotidian despre enciclica Papei Ioan Paul al II-lea "Splendoarea Adevarului". O asociatie numita "Alianta generala impotriva rasismului si pentru respectarea identitatii crestine franceze" s-a plans ca articolul a defaimat comunitatea crestina. Instantele interne au admis actiunea civila introdusa de asociatie si au decis ca anumite pasaje din articol au discreditat onoarea si reputatia crestinilor, si a catolicilor in special. Reclamantul a fost gasit vinovat de a fi defaimat in mod public un grup de persoane bazandu-se pe convingerile religioase ale acestora. A fost obligat sa plateasca un franc francez cu titlu de despagubiri si 10.000 de franci francezi cheltuieli de judecata, precum si sa publice intr-un ziar national condamnarea sa.
DECIZIE
Curtea a hotarat ca condamnarea reclamantului fusese prevazuta de articolul 1881 din Legea Presei si ca avea drept scop protejarea unor grupuri de persoane impotriva defaimarilor bazate pe apartenenta la o anumita religie. Astfel, scopul corespundea dorintei de a proteja „reputatia si drepturile altora” dupa cum prevede aliniatul 2 al articolului 10.
In ceea ce priveste necesitatea ingerintei intr-o societate democratica, Curtea reaminteste ca libertatea de exprimare constituie una dintre bazele oricarei societati democratice, fiind astfel una dintre principalele conditii ale progresului acestei societati si a dezvoltarii fiecarui individ. Libertatea de exprimare se aplica atat informatiilor sau ideilor primite favorabil sau considerate ca fiind inofensive sau indiferente, dar si acelora care ranesc, socheaza sau nelinistesc. Totusi, paragraful 2 al articolului 10 impune anumite obligatii, fiind legitima impunerea unei obligatii de a evita exprimari gratuite si ofensatoare in ceea ce priveste opiniile si credintele religioase si care nu contribuie in niciun fel la o dezbatere publica apta sa conduca la un progres. Statele beneficiaza in acest domeniu de o marja de apreciere, dar apartine Curtii - in cazurile in care nu exista o conceptie uniforma in statele membre asupra subiectului aflat in dezbatere - sa stabileasca daca ingerinta corespunde unei „nevoi sociale imperioase” si daca ingerinta este proportionala cu scopul urmarit.
Curtea constata ca articolul litigios sustinea ca doctrina dezvoltata in enciclica Papei continea germeni antisemiti care au favorizat conceperea si indeplinirea Holocaustului.
Curtea nu a fost de acord cu instantele nationale care au considerat ca aceasta teorie inseamna ca li se reproseaza catolicilor, si crestinilor in general, ca sunt responsabili de masacrele naziste si ca astfel conduce la defaimarea crestinilor.
Curtea a aratat ca desi articolul scris de catre reclamant critica o enciclica a Papei si, deci, insasi pozitia acestuia, analiza nu putea fi extinsa la comunitatea crestina, compusa din mai multe curente, multe dintre ele nerecunoscand autoritatea Papei. Ea a considerat ca reclamantul a dorit elaborarea unei teze asupra unei dogme si asupra posibilelor ei legaturi cu originile Holocaustului, contribuind astfel la o ampla dezbatere asupra unor idei deja expuse, fara a deschide o polemica gratuita sau indepartata de gandirea contemporana. Nu era vorba in articol despre un atac impotriva unor convingeri religioase in sine, ci despre o idee pe care reclamantul a dorit sa o exprime in calitatea sa de jurnalist si istoric. In consecinta, Curtea a considerat ca este primordial ca o dezbatere referitoare la fapte foarte grave, ca exterminarea evreilor, sa se poata desfasura in mod liber.
Chiar daca textul publicat continea concluzii care ranesc sau care pot sa socheze sau chiar sa ingrijoreze, Curtea a reamintit ca, in ciuda acestui fapt, ele nu ies de sub protectia acordata de articolul 10.
Pe baza acestor constatari, Curtea a considerat ca motivele care au stat la baza condamnarii nu sunt suficiente pentru ca ingerinta sa fie considerata ca fiind „necesara intr-o societate democratica” si nici ca aceasta corespundea unei „nevoi sociale imperioase”.
In privinta proportionalitatii, Curtea reaminteste ca natura si gravitatea pedepsei sunt factori ce trebuie luati in considerare in analizarea acesteia. In speta, reclamantul fusese achitat, fiind obligat la despagubiri civile in valoare de un euro si mai ales obligat sa publice, pe cheltuiala lui, un comunicat intr-un ziar national. Or, daca in principiu o asemenea masura nu pare a fi foarte restrictiva pentru libertatea de exprimare, in speta, mentionarea existentei delictului de defaimare in comunicatul de presa imbraca un caracter descurajator, sanctiunea fiind astfel disproportionata, data fiind si importanta dezbaterii la care participa reclamatul. Articolul 10 a fost asadar incalcat.
In ceea ce priveste necesitatea ingerintei intr-o societate democratica, Curtea reaminteste ca libertatea de exprimare constituie una dintre bazele oricarei societati democratice, fiind astfel una dintre principalele conditii ale progresului acestei societati si a dezvoltarii fiecarui individ. Libertatea de exprimare se aplica atat informatiilor sau ideilor primite favorabil sau considerate ca fiind inofensive sau indiferente, dar si acelora care ranesc, socheaza sau nelinistesc. Totusi, paragraful 2 al articolului 10 impune anumite obligatii, fiind legitima impunerea unei obligatii de a evita exprimari gratuite si ofensatoare in ceea ce priveste opiniile si credintele religioase si care nu contribuie in niciun fel la o dezbatere publica apta sa conduca la un progres. Statele beneficiaza in acest domeniu de o marja de apreciere, dar apartine Curtii - in cazurile in care nu exista o conceptie uniforma in statele membre asupra subiectului aflat in dezbatere - sa stabileasca daca ingerinta corespunde unei „nevoi sociale imperioase” si daca ingerinta este proportionala cu scopul urmarit.
Curtea constata ca articolul litigios sustinea ca doctrina dezvoltata in enciclica Papei continea germeni antisemiti care au favorizat conceperea si indeplinirea Holocaustului.
Curtea nu a fost de acord cu instantele nationale care au considerat ca aceasta teorie inseamna ca li se reproseaza catolicilor, si crestinilor in general, ca sunt responsabili de masacrele naziste si ca astfel conduce la defaimarea crestinilor.
Curtea a aratat ca desi articolul scris de catre reclamant critica o enciclica a Papei si, deci, insasi pozitia acestuia, analiza nu putea fi extinsa la comunitatea crestina, compusa din mai multe curente, multe dintre ele nerecunoscand autoritatea Papei. Ea a considerat ca reclamantul a dorit elaborarea unei teze asupra unei dogme si asupra posibilelor ei legaturi cu originile Holocaustului, contribuind astfel la o ampla dezbatere asupra unor idei deja expuse, fara a deschide o polemica gratuita sau indepartata de gandirea contemporana. Nu era vorba in articol despre un atac impotriva unor convingeri religioase in sine, ci despre o idee pe care reclamantul a dorit sa o exprime in calitatea sa de jurnalist si istoric. In consecinta, Curtea a considerat ca este primordial ca o dezbatere referitoare la fapte foarte grave, ca exterminarea evreilor, sa se poata desfasura in mod liber.
Chiar daca textul publicat continea concluzii care ranesc sau care pot sa socheze sau chiar sa ingrijoreze, Curtea a reamintit ca, in ciuda acestui fapt, ele nu ies de sub protectia acordata de articolul 10.
Pe baza acestor constatari, Curtea a considerat ca motivele care au stat la baza condamnarii nu sunt suficiente pentru ca ingerinta sa fie considerata ca fiind „necesara intr-o societate democratica” si nici ca aceasta corespundea unei „nevoi sociale imperioase”.
In privinta proportionalitatii, Curtea reaminteste ca natura si gravitatea pedepsei sunt factori ce trebuie luati in considerare in analizarea acesteia. In speta, reclamantul fusese achitat, fiind obligat la despagubiri civile in valoare de un euro si mai ales obligat sa publice, pe cheltuiala lui, un comunicat intr-un ziar national. Or, daca in principiu o asemenea masura nu pare a fi foarte restrictiva pentru libertatea de exprimare, in speta, mentionarea existentei delictului de defaimare in comunicatul de presa imbraca un caracter descurajator, sanctiunea fiind astfel disproportionata, data fiind si importanta dezbaterii la care participa reclamatul. Articolul 10 a fost asadar incalcat.
Copyright ActiveWatch 2006-2012. Toate drepturile rezervate