Propun o sinteză a acestora, aşa cum le-am perceput eu, în cei 10 ani de când lucrez în sectorul neguvernamental, unde m-am numărat, uneori, printre iniţiatorii unor proiecte sau campanii mai mult sau mai puţin nepopulare.

Aş dori să exclud din start reacţiile venite de la „partea adversă”, pentru că acelea îşi au locul lor firesc în orice dezbatere publică. Practic, majoritatea campaniilor în care eu am fost implicată, au pornit ca reacţie la ceva şi este natural ca, ulterior lansării unui astfel de demers, să apară şi vocile celor care se simt în mod direct vizaţi.

Mai interesanți mi se par cei care nu se declară neapărat împotriva scopului tău, însă al căror discurs este negativ, descurajat şi descurajant. Am cules aceste reacţii şi am încercat să le grupez, mai jos, în câteva categorii.

„Prea târziu”

Întrebări ca „De ce de abia acum?”,  „Unde aţi fost acum cinci ani?”,  „De ce v-aţi trezit aşa, dintr-o dată?” fac parte din categoria de reacții „prea târziu”. Înteleg din ele că semnatarii lor se supără pe cei care iniţiază o campanie pentru că au iniţiat-o mai târziu decât s-ar fi aşteptat ei sau decât se presupune că ar fi trebuit. În principiu, de multe ori le dau dreptate că, de la un anumit moment, este mult mai dificil să schimbi o situaţie pe care nu ai abordat-o din timp. Însă nu imposibil, dacă, în loc de „e prea târziu” cetăţenii interesaţi ar spune „În sfârșit! Suntem alături. Cum putem ajuta?”. Din experienţa campaniei „Salvaţi Vama Veche”, de pildă, pot spune că, la nici două luni după lansarea acesteia, forumurile erau pline de „prea târziu” şi la primele întâlniri organizate am fost puţin peste 20 de persoane. Între timp, a devenit prea târziu. De doi ani, şi în privinţa diametralei Buzeşti-Berzei au apărut mai multe voci de cetăţeni convinşi de inutilitatea demersului nostru. Mai multe decât acelea care au întrebat ce umăr ar putea pune în joc. Şi deja e târziu pentru 70 de clădiri de patrimoniu care au fost nimicite. Nu și pentru Hala Matache.

Evident, noi nu facem aceste acţiuni numai pentru a fi mediatizate. De aceea, adesea începem cu scrisori către administraţie, întâlniri cu reprezentanţii ei, în speranţa că găsim oameni deschişi, care nu au o agendă deja făcută şi pentru care interesul cetăţeanului să conteze. Numai după astfel de încercări ale căror rezultate constau de multe ori doar în enervarea noastră, ieşim public să “ne isterizăm”, cum zic unii. Se numeşte exerciţiu democratic. Astfel că iniţierea unei campanii publice nu este întotdeauna şi în mod necesar concomitentă cu iniţierea campaniei de advocacy, care poate lua multe forme și se poate desfășura în valuri.

„Mai bine altceva”

Din această clasă reţin mai ales reacţiile la campaniile publice care vizează minorităţile, de orice fel. Însă nici Salvaţi Vama Veche sau diametrala nu au scăpat de ele.

„Duduie... sunt cauze mult mai meritorii de care v-aţi putea ocupa”, mi-a scris de curând un domn, după ce am lansat pe FaceBook cauza Apără identitatea etnică a romilor, când ne-am manifestat împotriva proiectului de lege Prigoană. A continuat cu „problema nu e denumirea..., ci refuzul de a înrola copiii la școală”.  Anul trecut, când am distribuit, în spijinul partenerilor de la Accept, invitaţia la Gay Pride, o domnişoară supărată îmi atrăgea atenţia că „familia română suferă şi este în declin” şi că eu „ar trebui, mai ales că am copii, să mă ocup de asta, şi nu de nişte descreieraţi care vor să ne distrugă valorile”. De parcă drepturile comunităţii LGBT ar afecteza cu ceva „familia română”. Inclusiv în recentele noastre reacţii la diametrala Buzeşti-Berzei, un prieten îmi atrăgea atenţia că nu e cazul să mă ocup de „păduchelniţe fără valoare”.

Nu ştiu să existe un aparat care să măsoare nedreptatea, sau mai bine zis cred că el există în fiecare dintre noi. Însă fiecare vibrează la altfel de nedreptăţi şi de probleme care merită atenţie, astfel încât e loc pentru toată lumea. Așadar, nu vă opreşte nimeni şi nimic să iniţiaţi un demers propriu, dacă aveţi stiinţă de alte lucruri care se cer corectate sau îmbunătăţite. Cu cât mai multe voci, cu atât mai bine pentru exerciţiul democratic. Iar cauze legitime sunt peste tot şi mi se pare minunat că oamenii se gândesc la ele. Doar să facă şi pasul următor, anume să părăsească ecranul computerului pentru mai multă acţiune.

„Cine e în spatele...”

„Las’ că ştim noi cine sunteţi, de fapt”, „Am aflat cine e în spatele vostru...” etc. Aceste răspunsuri le-am apreciat noi, la Agenţia de Monitorizare a Presei, mai ales în campaniile electorale, când am avut reacţii rapide la derapajele din media şi încălcări ale eticii sau legislaţiei. Au sărit mulţi binevoitori să strige, pe rând, că suntem ai PSD-ului, apoi - chiar PSD-ul şi susţinătorii lui - că facem jocurile lui Băsescu, apoi s-au mai împerecheat de la dreapta la stânga și invers de câteva ori,  tot acuzându-ne că suntem ai taberei opuse. Într-un final, ne-am mândrit cu diversitatea atacurilor. Atâta vreme cât i-am enervat pe toţi, înseamnă că ne-am făcut treaba. Nu mă pot abţine şi îl amintesc şi pe celebrul deja „cine vă plăteşte să”, care a apărut în toate campaniile în care eu am participat, indiferent de temă, o întrebare care-și are rădăcinile în începutul anilor ’90 și care împăna discursul noilor comuniști instalați.

Știu că și alții au avut aceeași experiență. Şi, desigur, nu pot să nu întreb de ce nu putem fi mai puțin paranoici, de ce nu putem să ne uităm întâi la scopul unui proiect, la strategia lui sau să încerc să-mi formulez o opinie strict legată de subiect, nu de iniţiator şi potenţialii lui finanţatori. Evident că și eu verific și sursele finanțării și istoricul grupurilor care pun bazele unor proiecte, dar nu poate fi prima mea grijă.

Etichetele

În ultimii ani, după lansarea Platformei pentru Bucureşti, ne-am bucurat de toate ştampilele posibile aplicate nouă, ca grup, individual sau demersului însuși. Nu mă pot abţine să citez: „O mână de ameţiţi”, „nişte artişti beţivani”, „pierde-vară”, „de stânga”, „intelectuali rataţi de dreapta”, „isterici”, acum, pe Facebook, și „o mână de hipsteri care ies la soare să-şi etaleze hainele”. Şi pentru cârcotaşii Salvaţi Vama Veche am fost „beţivi”, “nespalaţi”, interesaţi să punem mâna pe terenuri / plajă / faleză etc. Niciunul dintre iniţiatori nu are şi nu a avut teren acolo, nu şi-a făcut cârciumă sau hotel şi nici nu a participat vreodată la licitaţiile de concesionare a plajelor și n-a câștigat vreun ban de acolo. Din 2003 până acum e destul de clar asta, însă şi azi mă întâlnesc cu oameni care îmi spun că „ăia cu SVV-ul s-au îmbogăţit”.  Am ajuns să mă amuz și să le urez în gând tot atâta îmbogățire ca a noastră…

„De ce nu faceţi voi?”

Există nişte instituţii în ţara asta pe care cetăţenii le susţin prin impozitele şi taxele plătite ca să elaboreze politici publice şi să le aplice ulterior, aşa încât nouă, plătitorilor de taxe, să ne meargă bine, să fim mulţumiţi şi simpatici. Nu care cumva să te atingi de vreo astfel de structură administrativă, că apar câţiva supărați să întrebe “de ce nu faci tu, dacă tot pretinzi că ştii atâtea”. În ultimii ani, susţinătorii Roşiei Montane au fost acuzaţi că n-au făcut nimic pentru resuscitarea zonei, că ar fi trebuit să restaureze case, să refacă infrastructura şi să pună turismul din zonă pe picioare, dându-le oamenilor de lucru, în loc să “taie frunză la câini cu proteste”. În ceea ce-i priveşte pe romi, fireşte, ar fi trebuit să le facem şcoli, să îi pedepsim (noi, ONG-iştii) pe cei care nu-şi dau copiii la şcoală sau măcar „să mergem dracului să le arătăm apa şi săpunul”(I.B., mesaj persoanl pe Facebook). Cât despre Matache, e clar de tot că n-am pus piciorul acolo înainte de proteste și că de 20 de ani am fi putut atrage fonduri (tot noi, ONG-iştii) să reabilităm clădirile alea, să nu arate așa astăzi.

Pentru cei care ne întreabă de ce nu facem noi, am câteva răspunsuri simple: facem, cu ce resurse avem, de multe ori voluntar, proiecte pilot de educaţie, campanii de incitare la conviețuire pașnică, la toleranță, demersuri pe la autorităţi să modifice legile proaste sau pur și simplu să facă de la zero unele bune etc; banii disponibili de la diverse instituţii internaţionale sau fundaţii pentru organizaţiile neguvernamentale nu sunt nici a zecea parte din ce primeşte guvernul, pentru aceleaşi lucruri, de la cetățenii tării și de la instituțiile europene și internaționale; dacă le-am face noi pe toate, de ce am mai avea nevoie de stat? ONG-urile furnizează 25 % din serviciile de protecţia copilului, deservesc 41% dintre beneficiarii de servicii de îngrijire şi asistenţă la domiciliu în fiecare lună prin surse proprii de finanţare şi peste 58 % dintre vârstnici. Taxele noastre merg la stat, totuși. Câți oare au întrebat de ce România cheltuie cel mai mic procent din PIB (12,8 %) cu protecţia socială, când media UE e de 25,2?

Poate e cazul să trezim dimineața cu gândul că e dreptul nostru şi al dumneavoastră să cerem statului să se comporte responsabil şi să dea socoteală pentru banii cheltuiţi.

De pildă, zona Buzeşti-Berzei era într-o stare deplorabilă de multă vreme tocmai din vina autorităţilor care n-au catadicsit să ia măsuri de reabilitare. Oare de ce indignarea asta nu merge în direcţia acelora care, cu bună ştiinţă şi, de multe ori, cu bugete consistente, nu vor să facă ceea ce au în mandat și în legea de funcționare?

Iată că, în săptămâna din urmă, o autoritate publică a dat un comunicat mincinos în care încearcă să păcălească cetățenii că descărcarea de sarcină arheologică a masivului Cârnic este “primul pas necesar în procesul de a asigura salvarea, conservarea şi valorificarea moştenirii arheologice şi arhitectonice de la Roşia Montană”. Un grup de organizații protestează. Mă alătur, măcar pentru că mi se pare o mârșăvie ca autoritățile statului să ignore legea și sute de experți din țară sau din străinătate, care susțin că la Roșia nu trebuie să se întâmple această grozăvie. Măcar pentru că am citit în lege că descărcarea de sarcină arheologică este “actul administrativ, emis în condiţiile prezentei legi, prin care se anulează regimul de protecţie instituit anterior asupra terenului în care a fost evidenţiat patrimoniul arheologic”. Trimit mesaje, postez pe Facebook, ies și în stradă. Sigur o să spună unii că e “prea târziu”, sigur o să primesc iar mesajele alea că sunt “cumpărată de Soros, evreul ungur uzurpator al României”, că nu mă gândesc suficient la oamenii săraci de la Roșia, că-mi pasă de toți neica nimeni, gen “țăranii de la Roșia, care n-au habar de capu’ lor și nici patru clase” sau că mai bine ne-am uita la ce se petrece în Munții Retezat și la Vulcanii Noroioși etc.

Totuși, îi rog pe aceia care sunt și ei supărați pe statul asta care pare să-și bată joc de resurse, de cetățeni și de părerile lor, să ne spună când sunt disponibili să dea o mână de ajutor. Că e nevoie.

Pentru început, haideți la FânFest!

ActiveWatch / CC BY 3.0